Un Domn, o credință, un botez

La Duminica Ortodoxiei un gand ortodox, pentru ortodocsi,

Milano 25 februarie 2018      

Începutul Postului Sfintelor Paști reprezintă un bun prilej de a medita la cele ce s-au întâmplat cu Mântuitorul Hristos, acum două mii de ani, când, arhiereilor, fariseilor și cărturarilor li s-a adus înainte Judecătorul lumii, pentru a fi judecat după legea oamenilor. Câtă smerenie a arătat Domnul Iisus, care cu toate ca era judecat pe nedrept, tăcea, însă din dragoste pentru creația sa, așa cum o arată cuvintele: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.Tăcerea Mântuitorului Hristos este una pilduitoare pentru fiecare dintre noi, de aceea, mă arăt următor al Său, deși rănile cauzate de vorbe deșarte, îmi produc durere. Dar cine sunt eu să judec pe sluga altuia? Pot eu să mă împotrivesc celor care mă ocărăsc pe nedrept? Am dreptul să cer socoteală acestor fățarnici? Răspunsurile nu îmi sunt necunoscute, dar prefer tăcerea, știind că la judecată, Dumnezeu va împărți dreptatea fiecăruia, după faptele sale.

 Sunt un slujitor al lui Hristos și un apărător statornic al credinței celei una, a Bisericii. Dar cu toate acestea, mă neliniștește o întrebare, al cărei răspuns este pe buzele multora, dar care vădește ipocrizie, neadevăr și ură: Mă pot numi ierarh ortodox, fără a aduce, prin aceasta, o atingere Bisericii lui Hristos? Îmi pot continua misiunea pe care am început-o într-un Occident care se vrea mai degrabă ateu, decât creștin? Reprezint eu un pericol pentru Biserică, deși propovăduirea mea este conformă cu adevărul Evangheliei?

Aceaste neliniști, izvorâte dintr-o neînțelegere a motivului vrajbei ce s-a năpustit asupra mea, mă fac să cred că sunt incomod, deși binele Bisericii este permanent scopul pentru care lupt. De ceva timp, sunt ținta unor persoane care nu înțeleg menirea pe care o au, deși dau impresia că reprezintă instanțe morale, pregătite să acționeze în fiecare moment. Să nu ne legăm de probitatea acestora, deși ar fi câte ceva de zis… dar toate la timpul cuvenit.

Am scris aceste gânduri pentru arăta faptul că una din preocupările mai-marilor noștri este să își dea cu părerea, probabil din lipsă de ocupație. Scopul meu nu este să inițiez o polemică, ci să le arăt că își fixează atenția asupra unor subiecte care le produc mai degrabă o satisfacție personală, în loc să îi preocupe problemele care produc adevărată suferință.

Acum câteva zile, într-o discuție avută cu un grup de ortodocși, aceștia își arătau preocuparea firească, ce a apărut ca urmare a răspândirii masive a cultelor neoprotestante în România și în spații în care creștinismul dăinuie de veacuri.

 Îmi spunea unul dintre interlocutori că, în urmă cu ceva timp, un pastor penticostal a reușit ca intr-o seara de rugăciune la miezul nopții, un fel de priveghere protestantă,  să adune la rugăciune (un fel de priveghere),  în jur de 200 de credincioși. În zona Moldovei, și în special în județul Suceava, mișcarea protestantă s-a dezvoltat nepermis, încât casele de rugăciune devin neîncăpătoare, iar bisericile ortodoxe, ctitorii ale marilor voievozi și ierarhi, adăpostesc rămășița care a depășit această ispită. În Milano, oraș cu o comunitate de 20.000 de români, am aflat cu stupoare că există 18 case de rugăciune neoprotestante de limbă romană, în timp ce bisericile ortodoxe strâng cel mult 500 de enoriași, la Sfânta Liturghie. Unde sunt restul românilor?  

Preocuparea față de aceste realități trebuie să crească, însă este îndreptată spre subiecte care, în contextul dat, frizează absurdul. De ce sunt eu considerat ca fiind un pericol pentru Biserica Ortodoxă Română? Care este de fapt motivul acestei îngrijorări? Cine are interesul de a neglija un posibil aliat, deși secularziarea își caută drepturile în Biserică. Aduc oare o știrbire imaginii Bisericii Ortodoxe Române, încât sa fiu privit mereu cu suspiciune, dispreț, uimire, când ajung în țara mea, România, și mă închin, într-o oarecare biserică, sau vizitez un prieten, un duhovnic? Trebuie să mă ascund pentru a nu fi bănuit de uneltiri sau uzurpări de tronuri arhierești? Preocuparea majoră trebuie să o reprezinte analiza unor probleme stridente ale societății in care trăim, cum ar fi lipsa din ce în ce mai mare a educației religioase, sărăcia spirituală și materială a credincioșilor, incapacitatea unor oameni puși in funcții importante, care prin intimidări își asigură succesul profesional. Punctul lor de interes nu este reprezentat de aceste probleme reale, ci mai degrabă de diferite orgolii care se văd satisfăcute prin uneltiri și calomnii. Suntem moraliști, ne dăm cu părerea, devenim judecători, tindem să ne erijăm în apărători fervenți ai Ortodoxiei, luptând din răsputeri  împotriva unui ortodox, mărturisitor și iubitor al Bisericii în care s-a născut prin Botez și pe care o slujește cu frică. Sunt un slujitor necanonic? Ce vă certifică acest lucru? Citați versete din Sfânta Scriptură, fără a o deschide, aduceți în discuție canoane, fără a le citi, vorbiți de lucrarea Duhului Sfânt, fără a crede.

În  cei 10 ani de misiune în Occident, nu am fost considerat un partener de dialog. Pot fi de folos Bisericii celei Una? Sunt așezat în rând cu cei care provoacă dezgust, aducându-mi-se acuze fanteziste care nu au nicio legătura cu realitatea, acestea fiind dovada ignoranței celor care sunt preocupați de născociri ridicole. Unde este iconomia, atunci când trebuie apărat binele Bisericii? Oare prin ce dăm dovadă lumii că suntem ucenicii lui Hristos? 

Să ramânem treji in Ortodoxie,     Senza titolo 6

             

Rispondi

Effettua il login con uno di questi metodi per inviare il tuo commento:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione /  Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione /  Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione /  Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione /  Modifica )

Connessione a %s...

Blog su WordPress.com.

Su ↑

%d blogger hanno fatto clic su Mi Piace per questo: