A tu per tu con il mistero della Madonna che piange

Homosexualitatea stàrneste controverse.. De ce?

…Este acest lucru normal ? …de ce? Ce se poate face ?

Peste acest subiect se trecea adesea rapid si chiar superficial .De ce?.. Simpul o stare de fapt si un pacat ce are adanci ramificatii in mai toate deomeniile de ativitate, iar cei ce sunt loviti de aceasta stare , se ascund in spatele falsei identitati, judecand pe alti si aratand cu degetul la altii , tocmai pentru a iesii ei insasi camasa curata din ecuatia acestui pacat. Poti fi crestin si homosxual? Poate inainte cu gandirea puierila am cautat raspunsul la aceasta intrebare trecand cu vederea peste Sfintii Parinti si doctrina bisericii universale. Acum revin al aceiasi intrebare cu un alt raspuns … In aceastà intrebare se afla chiar marea dilema , constiinta omului care adesea naste monstri. CONSTINTA! paradoxul existentei omului , asepanarea omului cu Creatorul sau. Constinta care te face sa crezi sa te indrepti se te pocaiesti, sa privesti totul din prizma credintei si te indeamna sa iti dai singur raspuns la toate intrebariile prin intermediul intelepciunii , atribut al Duhului Sfant. Nu poti fi crestin practicant( aici ma refer doar la ortodoxie) si sa ucizi. Nu poti fi crestin practicant si nu doar botezat si sa fii homosex in acelasi timp… Cum adica???. Simplu ..una este constentizarea faptului ca ai instinctii homoerotice ,din punct de vedere genetic , medical , hormonal, stare ce te face sa fi atras de persoane de acelas sex iar alta este practicarea zilnica a ceea ce inseamna relatie homosexuala, partener, conviventà. Lucru dealtfel conbatut de Sfintii Parinti (Sf.Ioan Gura de Aur, Sfantul Vasile cel Mare, Fericitul Augustin si nu in ultimul rand Sfanta Scriptura ( a se vedea bine Capitolul 6 de la I Corinteni)….

Care sunt raspunsurile pentru acei care vor sa lupte cu aceasta patima?Sa se abtina cu desavarsire de practicarea si obsesia acestui pacat ( lucru greu de facut dar nu imposibil), sa se adanceasca in respectarea postului, sa isi gaseasca un bun parinte duhovnicesc prin ascultareade el si respectarea poruncilor, intrarmandu-se cu rugaciunea v ajunge ca din patima sa faca virtute ce ii poate daruii cununa biruintei si Raiul cel de sus…”Bine este placuta Domnului moartea cuviosilor Lui”…

Homosexualitatea ramane si este un subiect ce macinà constiinta multora  si o obisnuinta “fireascà” al acestui veac prin care daca siti sa il combati in tine insuti prin harul puterii lui Hristos te vei mantuii si vei primii rasplata nevointeleor tale.

† Avondios


sa ràmànem treji in Ortodoxie

P.S. Am alegat aici si punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe din america (O.C.A). O analiza pertinenta si teologic-ortodoxa ce merita citit si aprofundata.

Scrisoarea a fost publicata in data de 28 iulie 2011, o copie a acesteia fiind prezentată de Agentiei de Stiri Lacasuri Ortodoxe. Va oferim, in cele ce urmeaza, traducerea integrala a acestiea:

Iubiti Parinti, frati si surori intru Hristos,

“Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi.” (I Ioan 1:6-10)În propriile noastre vieţi am fostbinecuvântaţi printr-un act de mărturie profetică, în iulie 1992, atunci când Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe din America a emis “Mărturisiri privind Căsătoria, Familia, Sexualitatea şi Sfinţenia Vieţii”. Două decenii mai târziu, noi, ortodocşii care locuim în eparhie, care include şi oraşul capitală al naţiunii noastre, avem nevoie să ni se amintească unele dintre adevărurile morale conţinute în aceste marturisiri. more–> Ar trebui să fie deja evident pentru orice observator atent că aceste adevăruri sunt asaltate în special de elitele intelectuale, sociale, culturale din această ţară, şi mai mult, chiar de către funcţionarii nostri publici, în special din guvernul federal cu sediul aici, în Washington, DC. Mai alarmantă este, insa, erodarea acestor adevăruri morale în cadrul unora dintreBisericile (congregaţiile) noastre Ortodoxe. Nevoia ca acest caracter sfânt al vieţii umane să fie păstrat şi protejat încă din momentul conceperii, a reprezentat punctul central al Scrisorii Sinodale (Enciclicei) anuale a Primaţilor OCA (Biserica Ortodoxă a Americii), din Duminica Sfinţeniei Vieţii a fiecărei luni ianuarie, de mai mulţi ani. Aş dori să vă reamintesc, în spiritul profetic al apostolilor, că Sfânta Taină a Căsătoriei şi limitele morale ale sexualităţii umane sunt tradiţii străvechi ale Bisericii, nesupuse niciunui val de schimbare care sa poata fi insuflat de societatea noastră de astazi.

Mărturisirile (afirmaţiile) din 1992 enunţau în mod clar şi ferm următoarele principii şi orientări, printre altele: Dumnezeu vrea ca bărbaţii şi femeile să se căsătorească, devenind soţi şi soţii. El le porunceşte să crească şi să se înmulţească, dand nastere de prunci, fiind uniţi “într-un singur trup”, prin harul Său şi prin iubirea Sa divină. El vrea ca fiinţele umane să trăiască în familii (cf. Geneza 1:27; 2:21-24; Slujba Cununiei Ortodoxe). Domnul a mers chiar mai departe, afirmând că oamenii care se uită dupa alte persoane, în scopul împlinirii propriilor pofte, în inimile lor au şi “comis adulter” (cf. Matei 5:27-30).

Apostolii lui Hristos repetă învăţăturile Învăţătorului lor, asemănând căsătoria unică, între un bărbat şi o femeie, cu unirea dintre Hristos şi Biserica Sa, experimentând relaţia dintre Domnul şi Mireasa Sa (cf. Efeseni 5:21-33; 2 Corinteni 11: 2). Căsătoria şi viaţa de familie trebuie să fie apărate şi protejate împotriva oricărui atac subtil şi ridicol pornit asupra lor. Actul sexual trebuie să fie păstrat ca expresie a iubirii sfinte, în cadrul comunităţii dedicate căsătoriei monogame heterosexuale, în care numai ea poate fi cea prin care Dumnezeu le-a oferit fiinţelor umane sfinţenia lor.

Homosexualitatea trebuie să fie abordată ca o urmare a răzvrătirii omenirii împotriva lui Dumnezeu şi, mai departe, împotriva propriei naturi şi bunăstări. Ea nu trebuie să fie privită ca mod de viaţă şi de manifestare al bărbaţilor şi femeilor, făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Bărbaţii şi femeile cu sentimente şi emoţii homosexuale trebuie să fie trataţi cu înţelegere, acceptare, dragoste, dreptate şi milă, la fel cu toate fiinţele umane. Oamenii cu tendinţe homosexuale trebuie să fie ajutaţi să-şi recunoască aceste sentimente, iar ceilalţi nu trebuie să-i respingă sau să le facă vreun rău. Ei trebuie să solicite asistenţă în descoperirea cauzelor specifice orientării lor homosexuale, şi să lucreze pentru depăşirea efectelor ei nocive asupra vieţii acestora.

Persoanele care se luptă cu homosexualitatea, care acceptă credinţa ortodoxă şi se străduiesc să respecte modul de viaţă ortodox, se pot impartasi în Biserică, alături de ceilalţi care cred şi luptă. Cei instruiţi şi consiliaţi în doctrina creştin-ortodoxă şi în viaţa ascetică, care încă mai doresc să îşi justifice comportamentul lor, nu pot participa însă la Sfintele Taine ale Bisericii, deoarece acest lucru nu i-ar ajuta, ci le-ar face rău.

Viaţa noastră în Hristos este bazată pe pocăinţă. Dacă vrem să fim credincioşi creştini, noi trebuie să fim în mod constant orientaţi pe drumul spre Dumnezeu, departe de păcatele şi de patimile noastre, realizând gravitatea păcatului nostru într-un spirit de pocăinţă, şi străduindu-ne să ne schimbăm viaţa. Nu ne putem atinge de Sfintele Taine, fără a trăi o viaţă de pocăinţă, fără a examina conştiinţa noastră şi fără a mărturisi păcatele noastre. Atunci când am căzut, ne pocăim, şi trebuie să încercăm să oprim comportamentul nostru păcătos. În caz contrar, riscăm ca împărtăşirea să ne fie spre judecată şi pedeapsă. Această disciplină a vieţii creştine duce la mântuire, la iluminarea şi vindecarea sufletelor noastre. Noi trebuie să fim fideli disciplinei de viaţă, dacă vrem să ne numim creştini-ortodocşi.

În lumina celor de mai sus, cum ar putea un creştin-ortodox de bună credinţă să îndrăznească să se apropie de Potirul care conţine Tainele Dătătoare de Viaţă, Sfântul Trup şi Sângele Domnului nostru, atâta timp cât el refuză să recunoască, să mărturisească şi să îndepărteze păcatul din viaţa sa, împotrivindu-se căsătoriei creştine autentice, prin curvie, activitate homosexuală sau adulter? Cuplurile de tineri care trăiesc împreună, activi sexual, fără Taina Ortodoxă Sfântă a Cununiei, se pot aştepta oare ca Biserica să binecuvânteze unirea lor “ne-sfântă”, şi să îi primească cu braţele deschise la Tainele Dătătoare de Viaţă, la Sfântul Trup şi Sângele Domnului nostru, dacă nu îşi găsesc locuri în care să trăiască separat, oprind curvia lor şi dorind să se căsătorească în Biserică?

Suntem chemaţi, ca şi creştini, să trăim o viaţă de curăţenie (castitate), plăcută Domnului, căsătoriţi sau singuri. Dacă suntem creştini, suntem toţi chemaţi, indiferent de obiceiurile şi de atracţiile noastre din trecut, la aceeaşi disciplină de viaţă, care ne va vindeca sufletele. În caz contrar, trăim în ipocrizie, o moarte vie; exact ca atunci când îi judecăm pe alţii care se luptă cu păcatele lor. Acest lucru ne-a fost explicat de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, şi rămâne neschimbat şi în ziua de astăzi. Învăţătura ortodoxă despre castitate şi căsătoria creştină este un element fundamental în viaţa şi in disciplina creştină. Suntem chemaţi să ne conformăm vieţile noastre, Bisericii şi disciplinelor sale, şi nu să modificăm învăţăturile Bisericii, pentru a le potrivi fie unui moft cultural, fie patimilor noastre. Dacă vrem să ne opunem tendinţelor predominante culturale (trend-ului), atunci trebuie sa ne opunem rapid, pentru că ştim că ascultarea de învăţătura Bisericii ne conduce la comuniunea cu Dumnezeu şi la viaţa veşnică, iar neascultarea duce la înstrăinarea de Dumnezeu, la moartea spirituală.

Aşa cum Domnul proclamă în Evanghelia Sfântului Luca: “Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.” (Luca 12:48) Nouă, creştinilor ortodocşi, ni s-a dăruit viaţa veşnică gratuit, un dar divin nemeritat. Lupta virtuoasă împotriva ispitelor sexuale nu este deloc “prea mult”, pentru ca Domnul să o ceară de la noi. Domnul cinsteste intenţia reală a celor care, cu umilinţă şi pocăinţă, luptă, dar îi judecă pe cei care, mişcaţi de un spirit de mândrie şi de sfidare, persistă în iluzia spirituală că, având o activitate sexuală ne-naturală sau “ne-sfântă”, ar putea fi binecuvântaţi.

Am instruit deja clerul Arhiepiscopiei noastre, pentru a-şi putea onora Taina Hirotoniei, hotărând în deplină conformitate cu tradiţia noastră, fără compromisuri la adresa moralei tradiţional-ortodoxe. Mă aştept ca noi, toţi cei credincioşi, să cinstim botezul nostru şi unica chemare de creştini. Aceste învăţături nu sunt costisitoare ci, mai degrabă, o parte din jugul luminos şi din sarcina uşoară de a fi un urmaş credincios al lui Iisus Hristos.

______________________________________________________________________________

Patima desfranarii. Intre pacat si obisnuinta.

“Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu”
(1 Tesaloniceni. 4:3-5)

Adesea auzim vorbindu-se despre desfranare si patimile trupului, practici , moduri tendinte, mode , ce trec peste limita bunului simt al omlui ce incearca cat de cat sa il caute pe Dumnezeu. Doua lumi paralele se combat intre ele , lumea duhovniceasca, spirituala nevazuta , ascunsa in interiorul fiintei umane si lumea de azi , dezinhibata, libertina, insinctiva. Omul de azi traieste superficial , tendentios , cu pretentii absurde iesite dintr-o constinta lumeasca si lipsite de Dumnezeu.
Adesea ezitat in a aborda acesta problema legata de descatusarea nefireasca ce aluat avant in societatea noastra ,desfranarea si apectele ei umane.Din punctul de vedere al omului traitor , ortodox, desfranarea sexuala ramane si este un pacat, insa ce o vedem la tv, media, ziare ,strada, publicitate,teatru, muzica, pictura,arta, a devenit un lucru atat de “normal”pentru omul contemporan ,iar pentru omul duhovnicesc o descatusare a raului in lume . Din punct meu de vedere, sexulaitatea si aspectele legate de desfranare , este intim ,personal,, ţine de spovedanie de pocainta şi nu un subiect de dezbatere publica. Pacatul ramane pacat , iar formele pacatului astazi au devenit variate, moderne, occidentale . Insa ceea ce se intampla astazi in societatea de azi este departe de normalitate . problemele sexuale sunt discutate fara perdea , fara rusine ,deschis in talk.show-uri presa, pe strada, la bar, la o cafea…., , iar perversiunile sexuale sunt forme de moda, expuse pe tava ambiguitatii în societatea modernă, tinerilor. Crestinii insa nu pot ramane nepasatori ,ascunsi in ceea ce priveste aceste puncte de vedere ale societatii si a nu lua atitudine clara, ferma , hotarata.
Adesea cei ce vor sa isi traieasca viata libertin, scot in prin plan neantelegerea pe care biserica o demonstreaza ,o propovaduieste legata de moralitatea omului ,considernd pe cei traitori invechiti, bigoti. Scot in evidenta hotararea ferma a bisericii si sun ca nu au ce cauta in biserica deoarece biserica nu ii intelege. Da , biserica nu poate intelege si nu va intelege niciodata formele de manifestare a acceptarii pacatului in societate.
Diavolul, in decursul sau istoric nu a facut alt ceva decat sa iasa la suprafata terrei cu toate rautatiile lui. S-a impotrivit lui Dumnezeu cazand , se impotriveste lui Dumnezeu prin dorinta lui nesatula, draceasca in a distruge ceea ce El, Dumnezeu a plasmuit cu atata dragoste si frumusete ,chipul uman. Azi diavolul are noi forme de exprimare, de inselare, de distrugere. Se ascunde in spatele normalitatii, al dorintei umane de a se elibera de constiinta crestina. Desfranarea si formele ei cele mai tumoristice au penetrat incet dar sigur societate umana, ajungand azi la o forma atat de vasta si mare incat nimeni nu mai baga in seama pericolul acestui pacat. Mergem la cinema sa vedem un film istoric si dam de segvente sexuale, deschidem televizorul si in spatiul publicitar vedem nuditate, publicitate la prezervative , sex corpuri umane in lenjerie intima .Mergem pe strada si vedem reviste, ziare „de specialitate” cu o tema vasta pentru toate gusturile , heterosexuali si homosexulai, casete video ce se intrec care mai de care in ati satisface cele mai ascunse si inradacinate placeri ale trupului. Mergi sa faci shopping si nu stii ce sa mai cumperi, toate tendintele de moda nu dau decat un rezultat ,scoaterea in evidenta a sexualitatii. Haine stravagante, atragatoare, ce stimuleaza si scot in evidenta corpul uman. Toate acestea nu fac alt ceva decat sa starneasca in mintea celor mai vulnerabili , tinerii, fantezii si dorinte de a incerca, sau experimenta noile forme de sexualitate , cazand adesea in plasa pacatului cu modurile sale vaste si nefaste.
Gandind-ma adesea la exprimarea formelor sexuale, nu pot sa nu ma gandesc la locurile cele mai fregventate de tineri, discotecile. Acestea in ultimile timpuri si-au deschis larg protile, oferind tinerilor posibilitatea de a se descatusa fara inhibitii pana la extazul total ce culmineaza dincolo de droguri, extasy, alcool , fum, muzica extazianta puternica , intuneric , ducand in final la sex.
Sexualitatea a facut si face parte din natura noastră pătimaşă , iar practicarea ei in mod neortodox, gresit , lipsita de binecuvantarea casatoriei intre barbat si femeie, devine ea sexualitatea un pacat ce duce la obisnuinta iar de la obisnuinta la patima. Prima forma de experimentare a sexualitatii apare in primele perioade ale tineretii , prin masturbare . Acesta patima nefiresca atrage dupa sine de la cunoastrea de sine la cunoasterea celuilalt. Tocmai de aceea tinerii au nevoie de invatatura Sfintilor Parinti legate de acest pacat avand nevoie de multa înţelegere şi răbdare, facand-ui constienti pe tineri ca aceasta practica nu este bună si nu trebuie practicata şi nu pe ideea că masturbărea este un lucru normal, natural.

Masturbarea se poate cataloga din punct de vedere psihologic pe doua planuri. Prima parte : omul vede in masturbare o forma de autosatisfacere personala a placerilor ascunse fiind gresit inteleasa deoarece se indeparteaza de la dualitatea formei sexuale , si scolul ei finale nasterea de prunci- Masturbarea folosindu-se de imaginatie si fantezii , fiind actionata pesonal prin atingerea propriului corp, duce la placerea personala , descoperind in propriul corp placerea de ase atinge a se autosatisface, ducand in acelas timp la ambiguitatea legata de acelas sex, in cosnsecinta la homosexualitatea. Acesta din urma atragand dupa sine placerea patimasa de al repeta , ducand la o pacat uracios inaintea lui Dumnezeu .
Al doilea efect negativ al masturbării duce la un dezechilibru psihologic, lasand in om urme ale practicarii lui, agitatie, pierdere de memorie, dureri de cap, si dezechilibru mental, depresie, tendinte homoerotice. Sexualitatea normală facuta in cadrul casatoriei dintre un bărbat şi o femeie, se face bazandu-se pe iubirea si interpatrunderea celor doua persoane intr-un singur corp.  Modul de manifestare al iubirii celor doi soti fiind nu descaturasea sexuala ci nasterea de prunci .
Despre desfranare si formele ei se poate vorbii mult . Au vorbit Sfintii Parinti si cred ca daca am citii macar 1% din ceea ce ne-au lasat ca mostenire Sfanta , lumea de azi ar deveni mai constincioasa mai atenta .mai duhovniceasca . Chiar daca suntem pacatosi si cadem prada ispitelor si desfranarii , iubite frate , ridica-te nu ramane cazut in deznadejde . Pentru tine Hristos a varsat ultima picatura pe cruce ca si pret de rascumparare din greul si adancul pacat ce se incuibeaza in inima ta cerand in fiecare minut tribulul sau, sufletul. Acea ultima picatura de Sange al Domnului Iisus iti poate spala, sfintii , indrepta viata. Facand din tine iubite frate, un fiu al Domnului , o imagine a Celui ce te-a plasmuit cu atata dragoste si a facut din trupul tau Templu al Duhului Sfant.

“Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. “
(I Corinteni 6: 19-20)

Sa ramanem treji in ortodoxie,
+ Avondios

 

l’Arcivescovo Alexey di Mensbrugghe e l’Esarca di Mosca, Metropolita Antonio di Surosh celebrando la Divina Lirurgia ortodossa in rito occidentale “rito gallicano”

ORTODOSSIA: SOLO UN RITO?

In teoria, tutti sono d’accordo che l’Ortodossia sia una cosa, e il rito un’altra. Il rito corrisponde alla storia e alle tradizioni culturali e storiche liturgiche di un determinato territorio ecclesiastico che, in certi casi, corrisponde a un Patriarcato, come quello di Gerusalemme, madre di tutte le Chiese, di Alessandria, di Antiochia, di Roma e, last but not least, di Aquileia, che aveva un suo rito proprio, vicino al rito romano. Mentre in Oriente, mancando volutamente un centro amministrativo politico – come il vaticano attualmente nella Chiesa latina – non c’è mai stata una tendenza di cancellare un rito locale in favore di una più potente Chiesa locale vicina, notiamo nella Chiesa d’Occidente (a partire dal VII-VIII secolo in poi) la tendenza a sopprimere i riti locali, in certi casi di antica orgine, quasi apostolica, per introdurre lentamente in tutte le Chiese locali un rito della diocesi romana. Questo processo, che va di pari passo con l’aumento del potere della Chiesa di Roma, soprattutto dopo la scisma d’Occidente dell’XI secolo, ha come scopo (più politico che spirituale) quello di far trionfare lentamente e sicuramente il rito romano. E’ tipico della Chiesa latina confondere unione con uniformismo… Dopo la decisione presa nel XIX secolo dalla Chiesa russa di dedicarsi alla missione in Alasca e poi negli Stati Uniti, nasce una problematica tipica per la diaspora. La Chiesa russa, verso la fine del XIX secolo, affronta problemi generazionali nella pastorale: i fedeli della seconda e terza generazione, che vivono (e che sono, per lo più, nati) in Occidente, in America, perdono lentamente i legami con la patria e, di conseguenza, anche quelli con la lingua dei loro antenati. Nasce il naturale desiderio – da parte dei giovani russi, nati in America – di voler pregare in un ambiente sempre ortodosso, ma in forme rituali più occidentali. Questa tendenza si rinforzò quando non poche comunit� di origine anglicana o anche cattolico-romana si avvicinarono alla Chiesa ortodossa russa in America e – come vedremo dopo – negli anni ‘20 e ‘30 del secolo scorso anche in Europa, soprattutto in Francia. Verso il 1870, il Santo Sinodo di Mosca permise a queste comunit� in America il rito della Chisa Romana – però con certe aggiunte o omissioni, dettate dalla fede ortodossa, che, del resto, era il Credo della Chiesa Indivisa del I millennio, quando la Chiesa latina era ancora in unione con le Chiese orientali e non aveva ancora modificato il Credo (con l’introduzione del Filioque) o introdotto certe dottrine come l’infallibilit� del vescovo di Roma, la dottrina sul purgatorio, quella sulle indulgenze, sui meriti ecc. Si tratta dunque dell’accettazione del rito romano tridentino (Missale Romanum) purificato. Un’autentica ricostruzione storica e liturgica del rito romano, che gi� come rito tridentino aveva perso la sua originalit� , è stata realizzata con grande successo proprio di recente dalle diocesi di Austin (Texas) e di Nuova York della nostra Metropolia di Milano-Aquileia. Non poche parrocchie ortodosse negli Stati Uniti, che osservano la liturgia occidentale ortodossa, hanno accettato il Nuovo Missale Romano di San Gregorio Magno – un’opera liturgica unica, che non esiste nemmeno nella Chiesa di Roma! . E’ possibile quindi sostenere che dalla met� del XIX secolo esiste nelle diverse Chiese ortodosse – canoniche e non canoniche, regolari e irregolari, ma sempre ortodossissime nella fede, nella dottrina e nella successione apostolica – il rito occidentale, sia di origine romana, sia di origine gallicana. Parrocchie ortodosse di rito occidentale cominciavano a costituirsi – ed esistono tutt’oggi – nella Chiesa russa di Mosca, in quella Russa della diaspora, nel patriacato di Antiochia in America e in altre giurisdizioni. Un grande promotore del rito occidentale è stato l’indimenticabile Vescovo russo Mons. Jean di Saint Denis, l’Arcivescovo Alexey van der Mensbrugghe e l’Esarca di Mosca, Metropolita Antonio di Surosh. Le ragioni per le quali il santo Patriarca Sergio di Mosca, a partire dal 1923, ha introdotto motu proprio il rito gallicano, erano proprio le stesse per le quali Mosca, nel 1870, aveva introdotto il rito romano in forma purificata secondo il Credo della Chiesa Indivisa – a Chiesa ortodossa di oggi. La Chiesa Russa in Europa ha volutamente scelto il rito gallicano – un meraviglioso esempio di alta spiritualit� liturgica. Questo rito deve la sua origine, la sua costituzione, al grande Vescovo San Germano, abate di Sinfariano di Autun, e dopo vescovo di Parigi, morto nel 576. Il rito venne celebrato nel Nord della Spagna, in Francia, nell’Italia settentrionale e nel Sud della Germania. Si tratta di un rito fratello del rito ambrosiano di Milano e del rito mozarabico di Toledo. Mentre questi ultimi riti avevavno un’importanza locale, il rito gallicano era (e rimane) un rito più universale. Ha profondi elementi orientali, introdotti, fra l’altro, da S. Ilario di Poitiers, ma anche avvicinamenti al rito romano. Il fatto che in certe Chiese ortodosse locali si celebri, oltre al rito bizantino, anche il rito gallicano, indica in primo luogo il carattere universale dell’Ortodossia. Voler dunque legare il rito bizantino alla fede ortodossa – quasi un altro rito nella Chiesa ortodossa non fosse possibile – è un grave errore, che contraddice fatti evidenti, sia attuali che del passato. Per quanto riguarda i fatti attuali: tutti i Patriarcati orientali non celebrano in rito bizantino, pur essendo Chiese autenticamente ortodosse (a condizione di non credere alla leggenda del Monofisismo). Per quanto riguarda quelli del passato: non dimentichiamo che per noi ortodossi, la Chiesa romana – fino al suo grande Scisma dell’XI secolo – era in comunione con le nostre Chiese e questa unione presuppone l’identit� della Fede, che in tutti i tempi i Patriarchi (4 in Oriente e 1 – il Papa di Roma – in Occidente) si comunicavano all’inizio del loro pontificato nelle lettere ireniche.

Milano, nel mese di luglio 2007.

+Metropolita Evloghios

San Giovanni Maximovich celebrando la liturgia ortodossa occcidentale

Jean Kovalevsky vescovo ortodosso della chiesa russa al estero consacrato da San Giovanni Maximovich

Jean Kovalevsky in visita al Partiarca della Romania 1975

______________________________________________________________________________